Sunt inventii si nascociri care nu dau bine pe corpul tuturor. Nici modelele, nici textura si nici culorile nu pot fi pe placul majoritatii. Este insa o chestie de status, de recunoastere si de validare in faza finala. Din snobism ne imbracam cu ele (cine isi permite) si spunem ca “vara asta se poarta foarte mult galbenul”. Vara trecuta se purta foarte mult verdele iar in iarna, sa spunem ca, trendul era o nuanta de gri metalizat.

La inceput se mergea pe ideea ca poseta trebuie asortata cu pantofii. Acum stilistii si designerii ne indeamna sa ne jucam cu nuantele. Sa fim un pic nebune si sa nu ne fie frica de culori. A fi la moda e greu. Trebuie sa-ti permiti luxul asta 24 de ore din 24 si trebuie sa prinzi stilul….nu sa te prinda el pe tine. E o joaca de-a-vati-ascunselea in care cel care pierde este aratat cu degetul.

De fapt, ei nici nu au nevoie de justificari. Nu au nevoie nici de aprobari sau pareri contradictorii. Cand isi pun ceva in minte obtin. Cat despre achizitii…. articolele vestimentare nu intra in raza lor de actiune. Cadourile pe care si le cumpara sunt de ordin tehnic. Sunt menite, uneori, sa impresioneze, sa socheze, sa ii aduca in centrul atentiei si sa starneasca jocul. Vorbim despre telefoane, accesorii pentru laptop sau noi investitii in autoturism.

Legat de perioadele de “tristete” ale domnilor am aflat mai multe ieri, evident de la un domn. Domn care, cu zambetul pe buze si real miscat de ultima achizitie, imi povestea cum uneori poate sa fie deprimat cu lunile. Iar starea asta de deprimare dispare imediat dupa ce isi cumpara primul lucru nebun ce ii trece prin cap.

Recent si-a cumparat o statie radio. Face cam cat o pereche de pantofi de fitze din Mall din categoria: “dau cat nu face”. Dar in cazul domnilor, investitiile pe cat de copilaresti si inutile par, pe atat sunt mai trainice decat orice articol vestimentar aruncat in sifonierul cocarjit de moda.

Ar fi o lume ciudata, foarte verde si toti m-ar ura pentru asta. Ar fi o groaza de nemultumiti si plangaciosi care ma vor obliga sa adaug in peisaj macar inca doua nuante. Poate tot de verde. Apoi as ajunge sa vad numai verde in fata ochilor, iar verdele meu s-ar transforma unor in negru. De fapt, prea mult verde este intotdeauna un inceput de negru. Un negru pesimist si uracios.

Repet….sunt un om capabil, dar si cu ceva relatii. Pile pe romaneste. Pile de pe partea mamei, pile de pe partea tatei, pile de peste tot. E ca o ploaie de pile si toate se strang in jurul meu. Al naibii de norocos ce sunt. Sunt si sarmant. Unde-s eu toata lumea roieste pe langa mine. Am multe calitati. Mi-am amintit inca una, din intamplare. Stiu intotdeauna de unde am plecat si de aia nu-mi intorc privirea. Ar mai fi bunul simt, dar nu intram in detalii.

Cu atatea calitati ma angajez cat ai pocni usor din degete unde vreau eu in lumea asta. Voi da impresia la inceput ca sunt muncitor si ca vreau sa invat, apoi voi trage de timp pana cand se va face ora de plecare acasa. Clasic romanesc. Ii voi ajuta si pe cei care mi-au fost aproape la inceput. Cu sfaturi. In “Provincie” nu ma intorc in veci si pururi. Nu vreau.

Am locul meu caldut, undeva intr-o cladire cu multe geamuri fumurii si cu un scris mare pe acoperis. Ala e My Romanian Dream.

Repet. E 1 mai. Nu-i loc de galceava si ironii inutile. Nu gonim pe strazile din oras incat sa se sperie si noile aparate radar ale politiei. Nu claxonam ca bizonii. Cand ajungem la destinatie, nu parcam pe doua locuri. Ne asezam catrafusele intr-o lege interioara a ordinii si bunului simt. Nu ne place sa dam muzica la maxim. Prin asta le dovedim vecinilor de iarba verde ca ii respectam.

Facem frumos focul, jucam un fotbal sau o carte, dar nu ii stanjenim pe ceilalti veniti la gratar cu bancurile scarboase cu Bula sau alte povestiri cu tenta sexuala. Le lasam pe doamne sa se relaxeze. Sa simta ca sunt rasfatate. Eventual le lasam, dupa multe rugaminti, sa faca salata din legume asortate. Doar atat. Barbatii trebuie sa preia initiativa. Si de odrasle avem grija. Nu uitam ca le-am conceput si le lasam sa le faca zile fripte unor oameni aflati in toiul degustarilor.

Apropo de degustari. Anul asta nu facem focul pe iarba. Ne-am cumparat cu totii gratare, care la reduceri, care la pret intreg. Respectam natura. Si gratarul asta nu prea se mai poarta incarcat plin ochi cu ceafa si cotlet de porc, pulpe de pui, frigarui si alte minunatii de astea. Tinem la sanatatea noastra si stim ca nu avem nevoie de o zi anume din an pentru a ne ghiftui, pana n-om mai putea merge. Suntem un popor de oameni chibzuiti. Nu ne sta in fire sa consumam alcool mai mult decat trebuie. Nici nu ne trece prin cap asa ceva. Suntem reponsabili.

La fel de responsabili suntem si cand ne strangem bagajelul. Strangem tot. Fara exceptii. Sortam deseurile si le asezam intr-un colt al portbagajului. Nu lasam mizerie in urma noastra. La plecare gesticulam usor din cap un “la revedere” pentru vecinii de gratar. Suntem oameni cu bun simt. Astazi va fi o zi minunata.

In fata profesoarei de limba romana toti porneam de pe picior de egalitate. Avea un stil unic de a crede ca pana si cel mai lenes elev din clasa si-a clatit ochii cu romanul lui Ion. Poate doar cu cele doua comentarii pe care a binevoit sa si le xeroxeze in pauza dintre ore.

Preocuparile erau altele: cum sa se ascunda mai stranic dupa zidul lateral al scolii ca sa nu-i prinda directoarea la fumat, cum sa musamalizeze absentele adunate cu nemiluita, cum sa se “descurce” cu mediile la final de semestru, cum sa mai inventeze moartea unei pisici, caine, rude si alte neamuri care le-au marcat existenta sau cum s-au imbolnavit subit peste nopate de o boala atat de rara incat nimeni nu le da de cap. Asa……de vreo 30 de zile.

Orele de lectura suplimentara erau si ele puse demult in cui. Cine sa mai aiba timp de ele din moment ce diriga iti atragea atentia amenintator de vreo trei ori pe holul scolii ca trupul iti era prea dezgolit, pieptanatura mult prea extravaganta si machiajul total nepotrivit pentru o dimineata noroasa de toamna.

Ce poti sa mai spui cand la fiecare ora de engleza profesoara rostea in mod continuu si aproape enervant: “I have nerver seen such a disaster in my entire career!”. Dezastrul despre care vorbea neincetat era, de fapt, un automatism verbal pe care il aplica la toate generatiile. Am aflat asta insa prea tarziu.

Tanti Maria era un fel de initiator si mediator al unor astfel de subiecte. Nu intelegea niciodata de ce fetele de 13-14 ani nu mai merg la camp impopotonate cu zeci de flanele si pantaloni grosi de lana care sa le protejeze de dogoreala soarelui. Nu intelegea de se sambata seara toti baietii si fetele din sat se strangeau in fata unei singure case, se urcau cate doi, trei pe biciclete si strabteau vreo 20 de minute pana in cea mai apropiata comuna unde mergeau la discoteca. Nu intelegea nici scaldatul de vineri seara in apele Bistritei.

Toate i sa pareau o blasfemeie mai ales daca il prindea pe unul dintre flacaii satului ca fumeaza. Am asistat la o astfel de scena. E memorabila. S-a deplasat incet spre el si nu i-a adresat nicio vorba de ocara. I-a smuls tigata din gura si l-a altoit peste cap cu bastonul din lemn frumos lustruit de unchiumiu.

Au fost 7 ani cand nu am mai trecut pe la tara. Intelesesem ca tanti Maria s-a dus la cele sfinte si ca satul arata la fel. Dar nu arata deloc la fel. Satul era sarac. Sufleteste. Toti copiii au plecat la scoala in Bacau. Revenin acasa la sfarsit de saptamana pentru bani de buzunar. Doar atunci satul prinde viata.

Si tot atunci fetele din copilaria mea le zambesc sugubat baietilor mai mari. Au pus demult in cui primii jeansi adevarati pe care si i-au cumparat din banii stransi din alocatie si colinda. Au uitat si de fustele de blugi pe care cu greu ti le cumparai din Bacau. Nici scaldatul nu se mai practica intr-un costum de baie improvizat din niste pantaloni scurti si sutienul din dotare.

Mirajul colantilor si al ciorapilor de 100 Den le-a furat mintile. Iar blugii….tot blugi au ramas dar cu cat mai mult elastic. Si tratati. De fuste sau rochii? Dicteaza lungimea (pardon, scurtimea). Unde esti tanti Mario sa te minunezi? Acum intr-adevar ai fi avut dreptul sa-ti pui mainile in cap.

Nu esti inregistrat la Registrul Comertului nu ai ce cata in piata. Nu ai ce cata in piata inseamna ca ai sa vinzi si tu kilu’ ala de branza la crasma din sat. Pe un litru de ulei, o punga de zahar sau niste licoare pentru capul familiei. Le si vad pe bietele femei incurcandu-si degetele si privirile in casa de marcat dincolo de taraba plina doldoara de branzeturi infasurate in tifon.

Ce bon fical? Ce atata bataie de cap pentru o mana de cas ? La branzeturi o mai fi cum o mai fi….dar ce ne facem cu celebrele legaturi de patrunjel, marar sau lobada? Asteptam bonul fiscal de 1 leu, sau chiar si mai putin? Mai este si problema florilor ieftine si la duzina pe care le gasesti la marginea pietelor. Si acolo intindem mana dupa bon?

Astazi am dat fuga pana in piata. Repejor cat sa cumpar ceva mai ieftin de 10 lei, dar sa primesc bon fiscal. Dau sa cumpar un kilogram de rosii si o legatura de ridichi. Mi le catareste si imi spune: “7 lei fac domnisoara”. Scot banii din buzunar si raman cu mana intinsa. Ioc bon fiscal! Atunci o intreb pe un ton prietenos, in gluma si insotit de o privire ironica la adresa guvernantilor: “nu de astazi trebuia sa dati bon fiscal pentru orice verdeata?”

Interlocutorul, adica taranca, m-a fulgerat cu o privire greu de descris, a trantit pe taraba bancnotele pe care tocmai i le dadusem si a rastit parca fulgerata de Cel de Sus: “venim la piata si vindem astea (legumele) pe te miri ce si dumneata vrei si bon? De unde sa-ti dau bon maica? Cu asa clienti ca mata moare dracu’ taranu’ de foame!”. Si uite asa dintr-o vorba aruncata de dragul conversatiei am plecat din piata tot fara bon si urmarita de privirile altor tarani nervosi de impertinenta mea.